Eu cad și mă ridic
N-a mai rămas decât un pic
Nu știu … a fost mult, a fost puțin
Am să plec să te caut
printre stele
Când voi muri, să fiu
îngropat în brațele tale.
Dornici de desăvârșire
Plecăm în fiecare zi
Din ziua-n care n-o să
mai venim.
Toți trec pe lângă plânsul meu
Mai puneți ceva în clepsidră
A venit o furtună dinspre
anii care-au trecut …..
Cât aș da pe un pumn de nisip
Tot ce-a fost frumos
a rămas doar un vis
Că așa ne-a fost dat, fără
repetiții și bis.
Plecăm în fiecare clipă
din ziua-n care n-o să mai venim.
( începută în octombrie 2017 și terminată în ianuarie 2018 )
De nu te-am fost iubit cu trupul
Și inima de nu ți-am dat
din carnea mea să muște lupul
ca un nebun înfometat.
De nu ți-am dat sudoarea frunții
Și brațul meu arzând în ruguri
Să cadă peste mine munții
Să nu văd primăveri cu muguri.
O, ce pământ să mă renască
În matca lui de veșnicii
Mai bun ca-n Țara Românească
Unde strămoșii noștri-s vii.
Cenaclul literar, 1976
Nu am fost poate niciodată
Mai flămând de viață ca acum
Dar de câte ori mi se întâmplă
Acest lucru
Timpul parcă rupe din mine
Mai mult decât
S-ar cuveni.
Cenaclul literar, 1975
Dacă mi-ar plânge genunchii și iarba mi-ar
crește din mâini
și roua zâmbetului
din timp
s-ar preface în cocor.
Dacă ar fi pământ
peste noi n-am mai
zâmbi a cocor.
E doar un timp pentru
Un altul din roua
tămăduirii de vise.
Dacă ai vrea
Să zâmbești
m-aș face cocor
și genunchii
ar plânge și iarba mi-ar
crește din mâini
și totul ar fi
DACĂ.
Cenaclul literar, 1975
Prin curgerea din os în os
Păstrează timpul al tău vers
În rege al poeziei românești
Trăiești mereu și-ai să trăiești.
Tu însuți ești Hyperion
Luceafăr blând nemuritor
Tu care-ai fost neînțeles
Titanic ieri și azi de preț.
Și pentru tine cânt mereu
Din veac în veac să fii slăvit
Și pentru toți rămâi, una dintre cele mai mari stele
Că acesta-ți este meritul, poet al țării mele.
Cenaclul literar, 1975
Întoarce-te în spatele
casei e un loc unde mama
în fiecare dimineață
scoate fericirea la aerisit.
Ne ridicăm tăcuți
ca salcâmii
tăiați
de crengi
ca să rămânem veșnic
sub lutul ars de case.
Cenaclul literar, 1975
E freamătul brazilor
Și murmurul apelor
E nobila femeie
Și visu-i curat.
Este a omului trăire
Din răsărit în răsărit
C-un scurt popas în asfințit
Și însăși viața omului
E poezia.
Cenaclul literar, 1975
Acoperă-ți gândul
Să-ți văd doar fața
Celui ce ești.
De după gene
Să-ți fiu și râsul
Ce-l risipești.
Cenaclul literar, 1973
Ireversibil curge spre mare,
Acolo-l așteaptă o durere,
Pe tâmple sprijină universul,
În Luceafăr o lacrimă-l cere.
Curgând din os în os
Prea zgomotos și mut
Se întoarce uneori sara pe deal
Cu moartea-ntr-un sărut.
Tresar și chipul lui mă doare
Din armonii de aștri și izvor
Când printre plopii fără soț
Prezența lui e-o stea de dor.
Cenaclul literar, 1973
La întoarcere fiii
risipitori devin boemi
Dacă ar spune rămâi
hai rămâi
n-aș pleca
Plâng ziua nomadă
și trupul nomad
mai nomad decât
ziua
regenerat de cupa smaraldului
nomad
M-am întors mamă
cu fața spre soare
și mi s-a aprins mai întâi
o privire
mai apoi un dor
și mai spre sfârșit
chiar atât de aproape
mi s-a aprins o durere.
M-am întors mamă
copil furat de pe drumuri
M-am întors ca să mă iubești
o copilărie
să mă mai înveți o tinerețe
și oare mamă când cerul
s-ar face nomad și ora să bată în zero
n-ai mai putea doar tu mamă să
aprinzi focul în sobă
s-aud o vreme
ce n-am trăit-o și să mă nasc sub ochii mei
ca fiii risipitori când se întorc la casele lor
dacă mai au, și dacă mai pot fi încă fii.
M-am întors mamă să-mi săruți ochiul
acesta ce plânge, să-ți sărut
clipa aceasta ce plânge, să-ți sărut clipa
aceasta de bătrânețe și ceasul acesta adânc
de trecut.
M-am întors mamă !
Cenaclul literar, 1973
Mihai Ciotir 